Iubesc să iubesc...

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi ! ( Octavian Paler )
A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi! (Octavian Paler)

vineri, 2 iulie 2010

Reşiţa...


Frumoasa Răşiţa - Reşiţa

Oraşul este considerat de locuitori ca fiind împărţit în două mari părţi, Reşiţa de sus sau oraşul vechi, respectiv Govândari zonă construită după 1965. Oraşul vechi este format din mai multe cartiere: "Muncitoresc", "Valea Domanului", "Lunca Pomostului", "Moroasa I şi II", "Driglovăţul Nou" şi "Driglovăţul Vechi", "Stavila", Minda", "Başovăţ" şi "Lend"; în timp ce în partea nouă a oraşului, Govândari (denumirea oficială este Lunca Bârzavei) există patru "Microraioane". La acestea se mai adaugă localităţile componente, considerate eronat drept cartiere: Doman, Câlnic, Ţerova, Secu şi Cuptoare, iar Moniom este sat aparţinător Municipiului Reşiţa. Localităţile care aparţin municipiului Reşiţa sunt menţionate în izvoare după cum urmează : · ŢEROVA - 1433 (Cherova), 1597 (duc Czerova), 1717 (Zerob), 1716-1723 (Zarnova), 1779 (Zerchova); · DOMAN - 1370 ; · CÎLNIC - 1597 (Kalnic); · MONIOM - 1587 (Manihom); · SECU - CUPTOARE - 1673, 1690 - 1700 (Kuptora), 1851 (Kuptore).

Legende din împrejurimile Reşiţei


Municipiul Reşiţa (84026 loc., 2002) este reşedinţa judeţului Caraş-Severin. Oraşul este situat pe Valea Bârzavei, în Depresiunea Reşiţei (parte a culoarului depresionar Caraş-Ezeriş). În est, sud şi vest se învecinează cu Munţii Semenic (prin Muntele Nemanu), Munţii Aninei şi Munţii Dognecei. În partea de nord, Culoarul Caraş-Ezeriş este mărginit de Dealurile Sacoş-Zăgujeni.

În legătură cu municipiul Reşiţa şi cu împrejurimile sale, circulă o serie de legende, ale căror personaje sau locuri se reflectă astăzi în toponimia zonei. În rândurile ce urmează, prezentăm câteva dintre acestea.


1. Legenda lui Ogăşel şi Berzoviţa


Se povesteşte că demult, pe vârful unui deal se afla o cetate, ce era locuită de un tânăr cu inima vitează şi vorba blândă, pe nume Ogăşel.

Pe coasta dealului şi-n vale se întindea satul, în sat erau multe fete frumoase, dar ca Berzoviţa nu era nici una.

Lui Ogăşel îi era dragă. Căuta mereu să o vadă şi de fiecare dată când o întâlnea, o învăluia în priviri duioase, făcând-o pe Berzoviţa să se îmbujoreze şi să-l ocolească sfioasă.

Într-una din zilele ce au urmat, când s-au întâlnit din nou, Berzoviţa şi-a mărturisit tainele inimii:

„Bădiţă de al tău drag,

Nu văd locul unde calc,

Nu văd cerul plin cu stele,

Dar nici luna printre ele,

Nu văd soarele mergând,

Dar nici iarba pe pământ.”

Auzind-o, Ogăşel a tresărit şi fără a mai zăbovi, s-a dus în cetate şi a început pregătirile de nuntă.

În ajunul nunţii însă, în timp ce Berzoviţa se plimba prin ogradă, contemplând locurile natale, pe neaşteptate a fost înşfăcată de ghearele lungi şi ascuţite ale unui zmeu, care au pus-o cu de-a sila pe spinarea unui cal alb ca neaua.

Înfricoşată a strigat, cerând ajutorul lui Ogăşel.

Ogăşel a încălecat calul roib şi a pornit în urmărirea zmeului hain.

Roibul voinicului s-a înălţat în văzduh şi a reuşit să convingă calul zmeului să o ajute pe Berzoviţa să scape. Calul alb al zmeului a înţeles îndemnul fratelui său, s-a apropiat de sat, a coborât din văzduh şi unde i s-a părut mai nimerit, a îngenuncheat de parcă s-ar fi împiedicat, Berzoviţa reuşind să alunece din ghearele zmeului.

A urmat apoi lupta dintre zmeul cel hain şi Ogăşel, în care zmeul prins în strânsoarea braţelor vânjoase ale voinicului, s-a rugat cu glas mieros:

„- Ogăşele, Ogăşele, viaţa tot mi-o iei, lasă-mă să mai trăiesc o clipă, să mai văd lumea ce-o părăsesc.”

Flăcăul i-a îndeplinit dorinţa, dar îndată ce a slăbit strânsoarea, zmeul s-a smucit din braţele voinicului, s-a dat de trei ori peste cap, prefăcându-se într-o cioară. A încercat să zboare, însă s-a pomenit în mâinile flacăului, care i-a răsucit gâtul.

După cele petrecute, Ogăşel şi-a luat în braţe mireasa şi a urcat cu ea scările cetăţii.

Memoria celor întâmplate se păstrează şi astăzi în împrejurimile vestice ale Reşiţei, prin denumiri de râuri sau dealuri: râul Bârzăviţa, Dealul Faţa Berzoviţei (378 m), Dealul Ciorii (454 m) şi Dealul Ogăşele.

http://www.carpati.org/articol/legende_din_%C3%AEmprejurimile_re%C5%9Fi%C5%A3ei/746/




Legenda frumoasei Răşiţa


Se spune că demult, într-un sat situat între dealuri, au năvălit balaurii. Cruzi şi lacomi, au prădat satul, au înghiţit vitele şi grânele şi au distrus casele.

După ce au secătuit totul, căpetenia balaurilor a dat poruncă straşnică să i se dea de nevastă, cea mai frumoasă fată din sat.

Odată ce au aflat că Răşiţa, nepoata lui Ogăşel, era fata pe care o căutau, balaurii s-au îndreptat vijelios spre lăcaşul fetei.

Un tânăr păstor, pe nume Doman, a înştiinţat fata de marea primejdie ce plutea asupra ei şi a fugit cu ea în pădure, ca să o scape. Balaurii i-au zărit însă şi au pornit pe urmele lor, alergându-i printre copaci, pe după cleanţurile aspre.

Dihăniile se apropiau din ce în ce mai mult, Răşiţa simţindu-le suflarea arzătoare în spate. Rând pe rând, o căprioară şi o mierlă au încercat să-i încetinească, însă balaurii le-au lăsat fără suflare.

Deodată, înaintea celor doi fugari, s-a ivit Zâna Munţilor. Deznădăjduită, Răşiţa s-a rugat de zână să o scape de balaurii haini:

„- Zână dragă, fă-mă un pârâu cu apă cristalină, duşmanii să nu mă cunoască, inima să mi se liniştească.”

De abia a mai avut timp zâna să îndeplinească cererea fetei, că matahalele au şi apărut. S-au trezit însă la marginea apei, uluiţi, neştiind ce s-a întâmplat. Negăsind fata, s-au reîntors în sat, gata să-şi primească pedeapsa din partea stăpânului.

Deznădăjduit că a fost despărţit de fata aleasă, pentru a fi mereu alături de frumoasa Răşiţa, Doman s-a aruncat în apele reci ale râului.

Numele Răşiţăi este reflectat astăzi în denumirea municipiului Reşiţa, în timp ce numele păstorului (antroponimul „Doman”) este reflectat în denumirea cartierului Valea Domanului, a pârâului şi localităţii Doman (situate în sudul municipiului).

http://www.carpati.org/articol/legende_din_%C3%AEmprejurimile_re%C5%9Fi%C5%A3ei/746/


Reşiţa - Cultură şi patrimoniu cultural:

  • Muzeul de Istorie al Banatului Montan;
  • Muzeul de Locomotive cu Aburi;
  • Casa de Cultură a Sindicatelor;
  • Teatrul G.A. Petculescu;
  • Biblioteca Judeţeană Paul Iorgovici;
  • Biblioteca Franceză;
  • Biblioteca Germană;
  • Palatul Cultural (Cinematograful Cultural) 1928;
  • Casa Muncitorească Reşiţa;
  • Cazinoul Român, (Cazina), 1/4 sec. XX;
  • Biserica Evanghelică, sec. XIX /1901;
  • Casa Neff I cu baia publică, 4/4 sec. XIX;
  • Sinagoga, sec. XIX;
  • Uzina hidroelectrică Grebla şi Castelul de apă din amonte, 1903-1909;
  • Catedrala Ortodoxă Română Reşiţa Montană,” Adormirea Maicii Domnului,”1936;
  • Gara Reşiţa-Sud, 1932/ 1914;
  • Podul de la vamă, 1931, primul pod nituit şi sudat din ţară;
  • Ansamblu de clădiri muncitoreşti şi de raport din secolul XIX;
  • Biserica tip sală şi necropolă medievală, sec. XIV – XV.


youtube.com/v/NMWfQph1nxY&hl=en_US&fs=1">

Istoricul, localitatii Resita este atestata inca in secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka si Rechycha. Cercetarile arheologice au descoperit in acest spatiu urme de locuire din perioada neolitica, dacica si romana. Este mentionata in 1673 cu numele Reszinitza, ai carei locuitori plateau impozite catre pasalacul Timisoarei, iar in anii 1690 – 1700, izvoarele o amintesc ca depinzand de Districtul Bocsei impreuna cu alte localitati din Valea Barzavei.

Conscriptia din 1717 o mentioneaza cu numele Retziza, avand 62 gospodarii impuse de catre stapanirea austriaca nou instaurata aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de intemeiere a celui mai vechi si important centru metalurgic de pe continentul european. Odata cu nasterea uzinelor, se pun bazele Resitei industriale. Initial au exista doua sate apropiate - Resita Romana (Reschiza Kamerala sau Olah Resitza) si Resita Montana (Eisenwerk Reschitza, Nemet Reschitza sau Resiczbanya). Uzinele au fost amplasate in Resita Montana , locuita la inceput de carbunari romani.

Mai tarziu, in 1776, au fost colonizate 70 de familii germane originare din Stiria, Carinthia si Austria de Sus, iar intre 1782 – 1787 cu familii germane din regiunea Rinului. Intre anii 1910 – 1925 , Resita a avut statutul unei comune rurale, iar din 1925 a fost declarata oras, consecinta a recunoasterii dimensiunii sale de puternic centru al marii industrii siderurgice si constructoare de masini din Romania moderna. Din 1968, prin Legea nr. 2 privind organizarea administrativa a teritoriului i s-a oferit rangul de municipiu Resita, resedinta a judetului Caras-Severin.

http://www.tourismguide.ro/html/orase/Caras-Severin/Resita/istoric_resita.php

youtube.com/v/9Fu_IICJBEc&hl=en_US&fs=1">

Bibliografie:


1. Bizerea M., Ghid turistic al judeţului Caraş-Severin, Editura Consiliului Popular al Judeţului Caraş-Severin, Oficiul Judeţean de Turism, Reşiţa, 1971

2. Botoşăneanu L., Negrea Şt., Drumeţind prin Munţii Banatului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976

3. Brie Stela, Legendele Reşiţei, Editura Facla, Timişoara, 1982

4. Goicu V., Sufleţel R., Dicţionarul toponimic al Banatului, Vol. II, Editura Universităţii, Timişoara, 1985

5. Grigore M., Munţii Semenic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990

6. Harta topografică a Republicii Socialiste România – 1: 25:000, Editura Ministerului Apărării Naţionale al Republicii Socialiste România – Direcţia Topografică Militară, Ediţia a doua, 1975


Au fost consultate următoarele site-uri:


www.cimec.ro

http://semenic.exploratorii.ro/

http://www.pnscc.ro/

Un comentariu: