Iubesc să iubesc...

A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi ! ( Octavian Paler )
A iubi înseamnă, poate, a lumina partea cea mai frumoasă din noi! (Octavian Paler)

luni, 21 iunie 2010

Preotii daci, slujitorii lui Iisus


 Preotii daci, slujitorii lui Iisus
“La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal” - o balada culeasa din Dobrogea pomeneste numele ultimului rege dac alaturi de cel al sfantului care a increstinat aceste meleaguri. Memoria populara a retinut in legende faptele cele vechi ale stramosilor si, potrivit batranilor, apostolul a dat peste preoti daci “sfinti” in pestera care astazi ii poarta numele, cea de la Ion Corvin, din Dobrogea. Ziua Sfantului, sarbatorita de aproape 200.000 de romani care ii poarta numele, este importanta si pentru ca traditia neamului spune ca noaptea din 29 spre 30 noiembrie este singura din an cand se deschid portile cerului si ies strigoii din morminte.
Istoricii s-au contrazis de multe ori atunci cand au vorbit despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in locuri care astazi fac parte din Romania. Desi sunt cercetatori care contesta acest lucru, jurnalistul Dumitru Manolache demonstreaza prin argumente, in volumul “Andrei Apostolul lupilor”, ca sfantul a poposit pe aceste meleaguri. In plus, chiar Papa Pius al II-lea spune ca Sfantul Andrei a ajuns pe malurile Dunarii, unde a fost primit de mare multime “inflacarata de cuvintele sale” si evenimentul ar fi avut loc la trei decenii dupa moartea poetului Ovidiu, la jumatatea secolului I d.Hr. In 2001, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a proclamat ziua praznuirii Sfantului Andrei, adica 30 noiembrie, drept sarbatoare nationala bisericeasca pentru ca Apostolul Andrei este considerat primul propovaduitor al Evangheliei la daci, in teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra.  

Cinstea de care se bucura cel care a adus cuvantul Mantuitorului Hristos populatiei de la gurile Istrului este dovedita si prin faptul ca noua catedrala patriarhala din Bucuresti va avea unul dintre hramuri dedicat acestui sfant. Calatoriile sale prin cetatile de la Dunare sunt pomenite de Ion Dinu, doctor in teologie, care, in 1945, scrie, in “Viata si activitatea Sfantului Apostol Andreiu”: “Dar chersonitii si cetatea Olbiilor, de la gura Nistrului si peste marea Azovului il asteptau si mult se bucurau de vestea ca apostolul va veni si la ei cu invatatura si cu botez. De aceea, cu tovarasii sai a parasit cetatea Silistrei si s-a indreptat spre cetatea dunareana Axiopolis, care este acum Cernavoda, mergand apoi prin sirul de cetati pana la Noviodunum, care se cheama Isaccea, unde a trecut apa mare a Dunarii“. Declarat protectorul Romaniei, ziua sfantului marcheaza, traditional, inceperea iernii, motiv pentru care se mai numeste Andrei de Iarna.



Andrei, apostolul lupilor
Volumul de 500 de pagini semnat de Dumitru Manolache si aparut la editura Dacica este considerat de teologi o “predanie” si contine date despre activitatea Apostolului si transmiterea lor prin Sfanta Scriptura, prin alte documentele scrise, prin dovezi arheologice si texte ale etnografiei si folclorului romanesc culese de diferiti cercetatori. Autorul vorbeste despre prezenta Apostolului Andrei in “teritoriile lupilor”, despre momentul crestinarii poporului roman, despre cuvantul Mantuitorului transmis dacilor de la Istru (asa se numea atunci Dunarea). Jurnalistul inceteaza sa mai caute documente oficiale si se apleaca asupra traditiilor, descoperind elemente de predica crestina legate de prezenta Apostolului Andrei la Dunare. Autorul crede ca transformarea dacilor din credinciosi ai lui Zamolxis in crestini are mai multe etape. Autorul crede ca “elinii din Pont”, pomeniti in Evanghelia lui Ioan si in faptele apostolilor, pot fi grecii din Pont sau locuitorii Pontului, adica si populatia dacica cu sacerdotii ei. Andrei ar fi aflat de daci la una dintre intalnirile anuale ale apostolilor, atunci cand praznuiau Pastele la Ierusalim si cand schimbau informatii intre ei. Dumitru Manolache pomeneste de o traditie consemnata prima data de un anume parinte Ghelasie de la Frasinei si care ar fi circulat exclusiv printre sihastrii din Muntii Carpati, unde se spune ca ultimul preot al cultului zamolxian l-a cunoscut pe Mantuitor si apoi pe Apostolul Andrei. Intr-o carte dedicata ”Mosului din Carpati”, Pustnicul Neofit, din Rameti, in Muntii Apuseni, invoca o “taina” pastrata in ciuda piedicilor si scrie despre “memorii ce nu se sterg, care reapar tocmai cand se considera ca s-au pierdut”, amintiri despre continuitatea “duhului de traire in acest specific de caracter carpatin”. Taina despre trecerea dacilor la crestinism a fost pastrata si transmisa de la un pustnic la altul. 

Marele Preot, preotul lui Hristos
Doar dupa ce parintele Ghelasie a stat la Sfantul Munte Athos a primit la intoarcere mostenirea de mos-pustnic. El vorbeste despre traditia care spune ca ultimul urmas al ultimului preot al dacilor s-a retras in tinuturile Apusenilor, dupa cucerirea de catre romani a Daciei. Acesta s-ar fi “ascuns” in munti, “sub chipul unui iconar-purtator de icoana”: “Se zice ca marele preot a venit aici cu o icoana ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos in brate. Tradat, l-au gasit, dar cand au vrut sa-l omoare, minune, un foc a iesit din icoana. Si ostasii au orbit, scapand astfel...”. Cand s-a intors acasa din calatoria initiatica la invatatii din Egipt, ultimul preot al lui Zalmoxis a gasit Dacia cucerita. Cu regele mort, marele preot se ascunde prin sihastrii cunoscute doar de localnici, sub infatisarea unui iconar. El incearca totusi sa vorbeasca despre “Noua Taina” dacilor care il suspecteaza ca si-a schimbat credinta stramoseasca si ii cer sa aleaga intre Zalmoxe si Hristos. Marele preot ar fi raspuns: “Poporul meu iubit, stiti din mosi-stramosi ca Intelepciunea Cerului s-a pogorat si pe acest pamant prin chipul magului preot, al carui nume de taina era Zalmoxe. Din neam in neam, mos-magul lasa un altul dupa chipul si asemanarea sa si Glasul de Sus niciodata nu lipsea. Au trecut si peste noi si zile bune si zile rele..., dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera... Lumea cazu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lasa chipul cel stricat. Iata taina ce de acum lumii se arata: Insusi El din cer pe pamant vine, ca nimeni sa nu-L mai inchipuie in zei si idoli si in intelepti. Iata poporul meu ce trebuie sa va spun: Eu, magul - urmasul Zeului – Mos al acestui pamant, pe Cel ce este Insusi Dumnezeu Care coboara din cer si se descopera la fata, eu L-am cunoscut si L-am intalnit si I-am cazut in genunchi la picioare, si El mi-a pus mana pe cap si chipul meu de mag s-a prefacut in alt chip. Asa, poporul meu, de acum nu mai aveti pe magul-batranul, ci pe preotul lui Hristos”.
Primul martir crestin
Potrivit tainei de la Rameti, dacii il acuza de tradare, dar marele preot explica: “Zalmoxe a lasat cuvant: “Cand va veni Insusi Dumnezeu pe pamant, chipul meu va trece in alt chip. Ca eu sunt doar umbra acestuia. Asteptati marea zi pe care s-o primiti cu toate inimile deschise, ca sufletul acestui neam are deja taina lui... Recunoasteti, poporul meu, in chipul lui Hristos si pamantul neamului nostru. Eu, magul-preotul acestui neam, am implinit porunca lui Zalmoxe”. Dupa acest cuvant, un luptator spune ca se vorbeste ca un apostol al lui Hristos a venit in Dacia si ca a fost primit chiar de marele mag in pestera de taina a lui Zalmoxe, unde a facut biserica, apoi il condamna: “Batranule mag va trebui sa mori pentru aceasta schimbare de credinta. Lasa-ne in schimb un urmas, un alt mag ca sa nu ramana pamantul nostru fara legatura cu cerul”. Preotul-mag spune insa dacilor ca nu a tradat, ci a implinit credinta “in Chipul ei mult asteptat.”: “Voi merge pana la Zalmoxe caruia ii voi duce “haina de crestin” in locul celei de mag, haina sufletului dac, care incepe o noua nastere de viata nemuritoare, asa cum a crezut din mosi-stramosi ca se va implini si aceasta mare zi”. Magul savarseste apoi “primul botez al vietii fagaduite”, noul preot fiind numit Andrei, “dupa numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. Eu insumi am noul nume tot de Andrei, in locul celui de Zalmoxe”. Aruncat in suliti, de trei luptatori legati la ochi, solul este primit de zeul Zalmoxe, dar nu inainte de a fi devenit, potrivit “tainei”, primul mucenic dac crestin, sangele lui sfintind si ridicand pamantul Daciei la cer. Ziaristul Dumitru Manolache crede ca aceasta “taina” de la Rameti este de fapt taina crestinarii poporului roman, care nu are o data certa. Daca popoarele din jur, precum maghiarii, rusii, s-au crestinat la o mie de ani dupa daci, romanii nu se stie cand s-au crestinat si crede ca “poporul roman s-a nascut crestin!” pentru ca, in momentul istoric in care Sfantul Apostol Andrei a venit in aceasta zona, se nastea si poporul roman.
Preotii daci, slujitorii lui Iisus
Gazetarul prezinta dovezi ca Apostolul Andrei a fost in Dacia si a locuit in pestera din Ion Corvin, devenita biserica. Astfel, biserica neamului apare in a doua parte a primului secol crestin, iar slujbele si ritualurile s-au facut in spatii subterane pana in secolul IV, cand imparatul Constantin cel Mare a oficializat cultul crestin. Volumul acrediteaza ideea potrivit careia crestinarea s-a facut, in primul rand, prin convertirea preotilor daci, lucru care a determinat raspandirea lina a crestinismului si nu fortata, prin ordin. Noua religie si-a insusit elemente ale cultului precrestin si a construit unul nou, autorul prezentand in sprijinul teoriei sale mai multe dovezi arheologice, printre care descoperirea primului crestin cunoscut cu numele de pe teritoriul actual al Romaniei, un anume Inoces, descoperit langa Galati, in mormant, inhumat dupa traditia crestina, cu un banut in gura pentru a-si plati vamile, cu mainile pe piept, cu o catuie dacica si o candela romana la picioare. Preafericitul Parinte Patriarh Daniel scrie intr-o lucrare de seminar: “credinta puternica in nemurire intensifica vitejia geto-dacilor, trezindu-le constiinta de nemurire nu numai a insului, ci si a neamului. Ea a putut fi valorificata de misionarii crestini, care propovaduiau credinta in inviere. Ideea de jertfa - in felul cum era conceputa si traita de geto - daci - a putut constitui un element favorabil crestinarii care, desi nu s-a facut oficial, a patruns destul de repede si profund in Dacia Romana si imprejurimi. Curatia vietii morale pe care o aveau slujitorii lui Zamolxis a putut familiariza pe stramosii geto-daci cu atmosfera sihastriilor care, mai tarziu, in crestinism, vor fi calugarii din muntii nostri. Armonia dintre conducatorul politic al geto-dacilor si Marele Preot devine obisnuinta si stare normala, ambele parti slujind poporul. Aceasta stare nu a ramas fara ecou si rod in istoria poporului roman”.
Imblanzitorul lupilor
In multimea de obiceiuri romanesti, numele Apostolului Andrei apare des legat de cel al lupilor, animalele considerate simboluri ale dacilor. In timp ce unele legende amintesc de un lup alb, care a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei, altele povestesc cum spiritul unui Lup Alb l-ar fi vegheat pe Apostolul Andrei prin pustia Scythiei spre pestera unde avea sa-si gaseasca adapost. Autorul descopera informatii despre prezenta Sfantului Apostol Andrei in vechea Dacie depozitate in traditii, obiceiuri sau colinde. In Dobrogea, o veche colinda il pomeneste asa pe Apostolul Andrei: “Trece-ma si Dunarea,/ Ca sa afle Dacia,/ Ca s-a nascut Mesia”. Ziaristul gaseste apoi in Moldova o traditie in care Sfantul Andrei este prezentat prin elementele specifice vietii lui Moise si deduce ca oamenii locului i-au atribuit aceste elemente dupa ce ucenicii Apostolului au povestit intamplari din Vechiul Testament, printre care si viata lui Moise. Apoi, este traditia pazitului usturoiului, usturoiul fiind Insusi Mantuitorul, pentru ca in cursul acestui obicei din noaptea Sfantului exista un moment in care oamenii stau intristati si privesc usturoiul, il prohodesc pana dimineata, cand se imparte tinerilor, respectiv fetelor, si ele il pastreaza ca pe un obiect sfant, la icoana. In traditia neamului, apostolul este invocat ca aparator al oamenilor impotriva relelor si simpla rostire a numelui sau oferea protectie, pentru ca Andrei era trimisul Domnului printre “lupi”. Despre daci, se stie ca erau numiti “lupi”, datorita vitejiei lor. Legendele spun ca numai Sfantul Andrei a reusit sa ii imblanzeasca, atunci cand le-a vorbit despre Hristos si, de aceea, Sfantul Andrei a ramas in popor ca “Apostolul lupilor”, care fereste de lupii salbatici si care a imblanzit “lupii” daci. Asa a ramas Sfantul Apostol Andrei viu in amintirea romanilor pana in zilele noastre: “ Spune, spune mos Andrei,/ Cel cu crucea cea de tei, /Cine-I, cine-I mos Craciun, / Mos Craciun cel mai batran .../ - Mos Craciun e tatal vostru,/ E si Dumnezeul nostru,/ El le facu si pe pom, / Si pe capra, si pe om”.
Superstitiile unui sfant
Ziua Sfantului Andrei se mai numeste si Ziua Lupului sau Gadinetul schiop. Traditia spune ca cine a vazut lupul noaptea nu va avea liniste tot anul care vine. Fetele nemaritate au avut ocazia sa-si viseze ursitul daca au pus sub perna doi catei de usturoi si 41 de boabe de grau. Este ziua cand este bine sa se puna cateva crengute de mar sau de cires in apa si, daca vor inflori pana la Anul Nou, cu siguranta va fi un an plin de bucurii. Pentru a alunga duhurile ce bantuie pamantul, spune tot traditia, cel mai bun remediu este un catel de usturoi. Noaptea Sfantului Andrei este potrivita si pentru observatii astronomice: daca luna va fi plina si cerul senin, iarna este usoara, iar daca cerul este intunecat, se anunta zapezi mari. In aceasta zi este interzis sa muncesti in casa sau sa pornesti la drum. Ziua Sfantului Andrei se mai numeste si Ziua Lupului. Inca si astazi, pe la sate, se mai pastreaza obiceiul de a unge tarusii, ferestrele, pragul usilor si chiar si fantanile cu usturoi, pentru ca satenii sa isi apere gospodaria de lupi. Nu se matura toata ziua, nu se arunca gunoiul, nu se face pomana si nu se da nimic imprumut.
Semnificatia numelui “Andrei”
Sfantul Apostol Andrei, “cel dintai chemat” la propovaduire, este praznuit pe 30 noiembrie, iar luna calendaristica urmatoare, decembrie, ii purta in mod traditional numele: Undrea sau Indrea. Numele Andrei este de origine greceasca: Andréas este in legatura cu andreia, “barbatie, indrazneala” si se trage din cuvantul anér, andrós – “barbat”. Forma curenta este Andrei, cu femininul Andreea, iar diminutivul este Andi, adeseori grafiat Andy, dupa model occidental. In vechime, limba romana a cunoscut si alte forme precum Andrii, Andruta, Andries, Andreica, multe disparute cu timpul, altele pastrate doar ca nume de familie.
Sursa :





duminică, 20 iunie 2010

Medicina dacilor...

 

 Medicina dacilor...

Aici, pe pământul Zeului Stâncii, al Fulgerelor, în Ţara Lupilor, este Vf Omu şi Osia Cerului, Axa Lumii...

” Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric.

(Cezar Bolliac)

Dioscoride, medic greco-roman care l-a insotit pe Traian in cel de-al doilea razboi cu dacii, a scris un tratat de botanica farmaceutica, De materia medica, in care a prezentat si 21 de plante medicinale utilizate de daci in diferite maladii. Curios, alaturi de numele grec si roman, este inscris si cel dacic.
Printre ele: Boudhathala (limba boului, actiune sudorifica); Cinouboila (brionia, cicatrizanta in plagi, diuretica); Coadama (limbarita, racoritoare calmanta in prurite, cicatrizanta); Coicodila (iarba bubei, diuretica, purgativa); Dielleina (maselarita, folosita de daci ca analgezic, calmant, hipnotic, antispastic); Diesema (lumanarica, actiune astringenta si antiperistaltica in diarei); Diodela (coada soricelului, utilizata ca tonic, hemostatic, antiastmatic, laxativ, calmant al durerilor abdominale); Mizela (cimbrul, efect antidiareic, antispasmodic, diuretic); Salia (ciumafaia, contine alcaloizi ca hiosciamina si scopolamina); Riborastra (brusturele, diuretic, hipoglicemiant, antiseptic, laxativ, sudorific, depurativ) s.a. Arheologii au descoperit ca geto-dacii foloseau deopotriva si leacuri minerale. Praful de calcar era utilizat ca hemostatic, buretii de mare uscati si pulverizati erau surse de iod, iar numeroase vase de lut contineau cenusa vulcanica, adusa de negustorii greci de la Etna, Stromboli si Vezuviu. Presarata pe rani, aceasta cenusa le usca, grabind cicatrizarea.

Neglijau dacii igiena colectiva sau pe cea corporala? Nicidecum. Vechii locuitori de la Gradistea Muncelului beneficiau de o instalatie de captare si filtrare a apei de izvor, la punctul numit Tau. La intrarea in marele rezervor din piatra si lemn, apa trecea printr-o sita, apoi era filtrata prin straturi de pietris si nisip. Captata dupa aceasta purificare, era stocata in cisterne sapate in stanca, asa cum este cea de la Blidaru. Un sistem de tevi, construit din olane de lut ars, purta apa catre cetate. Asemenea sisteme au fost descoperite dupa 1950 in mai multe asezari dacice din Muntii Orastiei. Dacii se spalau frecandu-se cu nisip, cu pamant alcalin (un fel de sapun primitiv) si cu vin, isi dezinsectizau imbracamintea cu pelin si levantica, isi tundeau parul si barba cu cutite curbe. Excesul de vin l-a facut pe marele preot Deceneu sa-l sfatuiasca pe Burebista sa ordone smulgerea din radacini a vitei-de-vie, in fond o masura de igiena colectiva (apud Strabon).

In Transilvania dacica se cunostea inca de prin secolele III-II i.Hr. efectul terapeutic al unor ape minerale. Izvorul termal de la Geoagiu purta numele de Germisara, de la cuvantul indo-european germ (devenit therm sau warm, cald). Razboaiele perpetue au stimulat perfectionarea interventiilor chirurgicale. Daca unele operatii, precum scoaterea manuala a varfului sagetilor sau oblojirea ranilor cu frunze din plante astringente, hemostatice si cicatrizante, a fost o practica milenara, nu acelasi lucru se poate spune despre instrumentele chirurgicale sofisticate gasite in siturile dacice de catre arheologi ca Ion Horatiu Crisan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe.

Cei care cred ca medicina dacilor a fost doar empirica, deci pur aplicativa, se inseala. Arta de a preveni bolile si a le vindeca poseda si o baza mitico-magica. Grecii si ulterior romanii aveau un renumit panteon de zeitati medicale, precum centaurul Kiron, maestrul lui Asklepios (Esculap), fiul lui Apollo, apoi pe fiii si fiicele lui Esculap, patronii unor ramuri ale medicinei: Machaon (chirurgia), Podalir (dietetica), Telesphor (ocrotitorul convalescentei), Hygeia (igiena), Panakeia (posesoarea leacurilor), Epione (alinatoarea durerilor) s.a. La randul lor, preotii-medici din Dacia solicitau ajutorul unor zei vindecatori precum Darzas si Bendis, zeita corespunzatoare lui Artemis (Dianei romane), protectoarea casei si a sanatatii feminine. Anumiti medici-istorici sustin ca insusi Zamolxis, tanar dac, ar fi calatorit in Atica, l-ar fi cunoscut pe Pitagora si ar fi invatat de la discipolii lui Hipocrate minunata arta de a reda suferinzilor bunul lor cel mai de pret: sanatatea trupului si a sufletului.
Text: Prof. Dr. Radu Iftimovici
 

Balada Lui Zamolxe - Focul Sacru Dacic:

 
 

Noi dacii, credinciosii lui Zamolxe:



Imn dacic:


duminică, 13 iunie 2010

Sibilele...


Sibilele...


Cărţile sibiline:

Cea mai veche dintre toate culegerile sibiline se compune din preziceri atribuite sibilei Eritreea, din care nu ne-au ramas decat niste fragmente foarte scurte, pastrate la Clement Alexandrinul, Flegon si Pausanias. Aceste fragmente, impreuna cu cateva versuri sibiline culese de ici si colo de catre unii autori vechi, ca Plutarh, Strabo, Dio Cassius, Eustatiu, Serviu si altii, alcatuiesc la un loc vreo suta de versuri foarte neinsemnate. Ca si la romani, versurile sibiline ale grecilor erau considerate scrieri sacre, care circulau din oras in oras.
După alţii, Oracolele Sibiline, ar fi la... Vatican, păstrate în mare secret şi, ar conţine previziuni despre România...
Cu toata aversiunea crestinilor fata de oracolele sibiline pagane, o serie de Sfinti parinti si scriitori bisericesti, ca Sfantul Teofil al Antiohiei, Sfantul Justin Martirul si Filozoful, Atenagora si altii din secolul al II-lea si al III-lea, nu s-au temut sa afirme ca sibilele vorbeau sub inspiratie dumnezeiasca. Prezicerile sibilelor au fost adesea comparate si confruntate cu cele ale Vechiului si Noului Testament.
Versurile sibiline crestine "apar mai mult niste imnuri religioase decat profetii. Scopul acesta de edificare, de intarire sufleteasca, pe care si-l propun indeosebi "sibilele" cartilor a VI-a si a VIII-a, este vizibil mai ales in acest fragment de mai jos al unui poem didactic, care rezuma datoriile unui bun crestin : "A fi umilit cu inima, a alunga orice inselaciune din sufletul nostru, a iubi pe Dumnezeu si a-L onora cu sfintenie, a iubi pe aproapele ca pe tine insuti : acesta este semnul care distinge pe descendentii lui Hristos".

In concluzie, putem spune ca culegerile sibiline crestine sunt niste carti istorico-profetice si de literatura politico-religioasa, care s-au bucurat de mare cinste in primele secole ale Bisericii crestine. De aceea, Sfantul Justin Martirul si Filozoful nu exagereaza de loc atunci cand afirma despre cartile sibiline crestine, ca acestea erau cunoscute pe atunci in lumea intreaga.


Oracolele Sibilice :

By bibliophyle Oracolele Sibilice (numite si oracolele pseudo-sibilice) sunt o colectie de scrieri cu caracter oracular scrise in limba greaca in versuri hexametrice atribuite Sibilelor prezicătoare din mitologia romana. Oracolele originale (cele, romane) au fost distruse de incendiul care a avut loc in templul lui Jupiter la Roma in anul 83 i.Hr. In anul 76 i.Hr senatul roman a ordonat trimiterea unor soli in toata lumea cunoscuta pentru a redescoperi aceste oracole. Probabil ca romanii au reusit sa alcatuiasca o colectie asemanatoare celei distruse si care probabil a existat pana la inceputul secolului 5 d.Hr. Ultima data cand aceste oracole au fost vazute a fost anul 405 d.Hr.

Pseudo-Sibiliene nu sunt acele oracole pagane, dar sunt atribuite acelorasi sibile (prezicătoare) despre care se vorbeste in cele originale. Aceste oracole au fost extrem de populare la inceputurile crestinismului si sunt deseori citate in scrierile patristice ale lui Teofil, patriarhul Antiohiei (ca. 180 d.Hr), Clement din Alexandria (ca. 200 d.Hr), Lactantius (ca. 305), si Augustine (ca. 400 d.Hr).

Colectia Sibilica este extrem de valoroasa pentru continutul, informatiile si interpretarile gnostice, ebraice si crestine in contextul mitologiei grecesi si ale religiilor de mistere (cultele iniţiatice) existente la inceputurile crestinismului. Influenta lor asupra Apocalipsei Sf. Ioan din Noul Testament este clara si putem intalni fraze intregi asemanatoare……

mai multe, citiţi pe :

http://bibliophyle.wordpress.com/2009/05/16/oracolele-sibilice/

In imaginatia grecilor antici, profetiile sibilelor erau facute in afara conditiilor existentei lor materiale, fiinta lor neavand aparentele fizice ale unui corp uman. Data fiind varsta lor fantastica, sibilele nu ajungeau pana la urma decat o "voce" revelatoare a vointei divine. Moartea sibilelor era deci socotita ca fiind treptata si foarte indelungata, disparand astfel numai trupul lor, nu si sufletul. In felul acesta, sibilele nu erau considerate ca fiind supuse obisnuitelor legi ale mortii naturale, ca pitiile. Spre deosebire de acestea, dupa moartea lor fizica, sibilele continuau sa existe prin ele insele in virtutea misiunii lor supranaturale. Inspiratia sibilelor era astfel permanenta si nu intermitenta, ca aceea a pitiilor, caci, spre deosebire de acestea din urma, cele dintai patrundeau viitorul "printr-o comunicare constanta cu stiinta zeilor".

Se poate spune deci ca sibilele au caracterul unor figuri legendare, nascute, probabil, in epoca marii miscari religioase din secolul al VIIIlea si al VII-lea i. d. Hr., miscare al carei caracter mistic a favorizat credinta in divinatia intuitiva, inspirata in primul rand de zeul Apolo. Incepand din aceasta epoca, ajung la moda, alaturi de oracolele patronate de corporatiile sacerdotale, o serie de oracole sibiline. In acestea din urma, sibilele isi murmurau profetiile intr-o singuratate plina de mister. Aceste oracole sibiline faceau cunoscuta vointa divinitatii intr-un cadru natural exotic si anume in fundul padurilor, in singuratatile insufletite de murmurul apelor si freamatul frunzisurilor, in temple indepartate, inconjurate de preoti care scriau oracolele, sau in pesteri. Legenda spune ca sibilele acestor oracole erau niste femei de care nimeni nu se putea apropia, care apareau nu se stie de unde si dispareau de asemenea nu se stie unde. O vraja demonica parea ca emana din ele, viata lor fiind invaluita de mister si legata de o serie de legende mitologice.

http://www.crestinortodox.ro/

Sibilele:
In jurul sibilelor erau tesute tot felul de legende si se presupunea ca ele poseda ceva din insusirile supranaturale ale zeilor. In general, ele erau preotese ale lui Apolo, iar numarul lor a variat de-a lungul vremurilor si in diferite locuri. O data cu aparitia crestinismului, sibilele au inceput sa implineasca un rol cu totul nou, fiind pomenite in literatura crestina din primele veacuri si reprezentate si in iconografia de mai tarziu.

Romanii socoteau aceste sibile drept niste femei intelepte, pe care le numeau astfel de la diminutivul italicului sabus sau sabius, care inseamna "intelept". Se credea ca sibilele faceau cunoscuta vointa divinitatii, aratand-o scrisa adeseori pe frunze de stejar, pe care le imprastiau in bataia vantului, cand acesta era mai puternic, pentru ca sa poata fi cat mai raspandite si duse cat mai departe de vijelioasa lui suflare. Este usor de inchipuit cat de dificila era apoi munca ce se cerea ca aceste frunze sa fie adunate si, ulterior, ordonate spre a se putea citi ceea ce scrisese sibila respectiva. Profetiile sibilelor se colectionau apoi cu grija, alcatuindu-se astfel cartile sibiline, carti cu ajutorul carora se cauta sa se patrunda in tainele ascunse ale viitorului. Sentintele si profetiile sibilelor, ca si acelea care au fost consemnate in vechile carti sibiline ale Romei, se spune ca provin in cea mai mare parte din orfism si din mistica acestuia.
Mama mitica a celei dintai sibile este Hydole, adica o nimfa, ale carei profetii se faceau auzite in murmurul apelor curgatoare si in vijelioasa izbire a vanturilor de scobiturile stancilor, recifelor si grotelor cu o rezonanta care dadea in anumite momente impresia unei inlantuiri de cuvinte inteligibile.

Patria sibilelor pare sa fi fost Asia Mica si anume tinuturile din preajma Troii, deoarece o serie de traditii plaseaza leaganul celei dintai sibile in regiunea muntelui Ida, nu departe de Troia. Aceste traditii, posterioare vremii lui Homer si carora este imposibil a le nega istoricitatea, fac sa mearga originea sibilelor pana la epoca razboiului troian, cand o femeie, numita Sibila, isi dobandise mare renume in arta ghicirii si a profetiei.

Altii sustin ca cea dintai sibila ar fi fost legendara Casandra din Troia, fiica regelui Priam, care, fiind iubita de Apolo, ar fi primit de la el darul profetiei. Dar fiindca dragostea acestuia a fost respinsa, el a facut ca profetiile ei sa nu fie crezute de catre aceia care le auzeau. Uneori Casandra este socotita ca prototipul celorlalte sibile, fiindca multe din trasaturile ei proprii sunt asemenea insusirilor caracteristice tipului sibilin.

Dar divinatia intuitiva de tip sibilin a trecut din tinuturile Troiei si ale Eritreii in alte regiuni si orase ale Asiei Mici, ca Samos, Delos, Rodos, Colofon si Claros.

Cea mai celebra dintre sibile este aceea din Cume sau Cumanos, in apropiere de golful Baja, nu departe de Neapole, fiica a lui Glaucos si a Dianei. Celebritatea acestei sibile se datoreste in mare parte poetului Vergiliu, care pomeneste de ea in Eneida. Legenda spune ca aceasta sibila isi avea locuinta intr-o pestera inspaimantatoare din insula Sicilia. Cand Eneas a venit din Cartagina in Latium, s-a dus la ea ca sa-i spuna viitorul ce-l astepta. Apucata de un delir profetic, sibila ar fi prezis eroului intreaga lui soarta, aratandu-i totodata si mijlocul prin care avea sa ajunga in infern. Vergiliu spune ca in momentul cand prezicea soarta eroului, sibila era cuprinsa de spasme furioase care-i dadeau un aspect infiorator.

Dar cea mai importanta legenda mitologica despre sibila din Cume este aceea in care ni se descriu cele trei intalniri ale sibilei cu regele roman Tarquiniu Superbul. Astfel, legenda spune ca, dupa ce aceasta sibila a reunit in noua volume toate oracolele, s-a prezentat regelui ca o femeie cu totul garbovita de ani ca sa-i vinda cele noua carti sibiline, pe o suma de 300 de florini de aur. Cerandu-i insa prea mult, acesta a luat-o in ras si a refuzat-o. Sibila a ars atunci trei din cele noua carti si s-a prezentat a doua oara, cerand regelui acelasi pret. Dar acesta iarasi refuzand-o, sibila a mai ars inca trei carti si se prezenta din nou, cerand tot suma de la inceput. Surprins de aceasta staruinta, regele a cumparat ultimele trei carti, platind sibilei suma ceruta initial. Dupa ce a vazut ca in aceste carti era vorba despre viitorul statului roman Tarquiniu Superbul le-a incredintat spre buna pastrare la doi, apoi succesiv in grija a zece, cincisprezece si in sfarsit, a patruzeci de preoti speciali, numiti quindecemviri sacris faciundis.

Legenda spune ca, dupa ce a platit sibilei din Cume pretul celor trei carti cumparate, regele Tarquiniu Superbul le-a inchis intr-un loc secret din templul lui Jupiter sau al Junonei de pe Capitoliu, fiind pazite aici de quindecemviri zi si noapte. Dupa cum vedem, originea cartilor sibiline este datata la romani din timpul regilor si invaluita cu fapte legendare, nascociri ale celor interesati sa atribuie acestor carti o origine misterioasa, menita sa dea continutului lor o mare autoritate, inseland astfel opinia romana. In felul acesta, datorita asa-zisei lor origine misterioasa, cartile sibiline erau considerate la romani scrieri sacre.

Dar aceste carti au fost la anul 83 d. Hr., sub dictatura lui Sula, cu ocazia unui incendiu de pe Capitoliu. Pentru a recupera aceasta pierdere, romanii au inceput sa consulte sibilele din diferite provincii ale imperiului, cautand sa afle astfel care este vointa zeilor. In anul 76 d. Hr., la propunerea consulului Octaviu, au fost alesi trei delegati, care au cercetat si au adunat din Asia Mica, Samos, Eritreea, Africa, Sicilia si Italia toate prezicerile sibilelor si oracolelor sibiline care se puteau gasi. Dupa inapoierea acestora, culegerile respective au fost cercetate de preotii sibilini si, dupa o norma oarecare, unele s-au primit iar altele s-au inlaturat, pastrandu-se pana la urma numai o mie de versuri. Asa au fost reconstituite cartile sibiline, printr-o a doua editie, in timpul domniei lui August, si inchise in doua lazi de aur asezate la baza statuii lui Apolo Palatinu
http://previziuni.blogspot.com/

Sibylla Erythreea.

Cea mai celebră dintre cele 12 sibile pe care le consemnează mito-istoria, în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior, în Grecia şi la Roma, a fost Sibylla Erythreea. Era fiica lui Aristocrates-Crinagoras (agricultor) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibylla era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, la Suidas), “loc sfânt al mamei Mari (Rheea-Deciana-Cybele), “soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibylla lângă Râul Iad (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că în toată literatura geografică veche nu se află un singur document autentic care să confirme că Marmessos a existat pe teritoriul vechiului Ilion. “Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.” Suidas spune că Sibylla Erythreea mai era numită: Sardana-Zarandana (Zarand); Gergithia-Gurguiata; Linussa-Lăpuşa; Leucana-Valea Leuca; Samia-Şoim; Rhodia-Ruda (regiunea minelor de aur); Sicelana-Sicula; Sarbis-Sârbeşti; Amaltheea-Hălmagiu; Albuneea-Alburus Major; Sibylla (cuvânt arhaic pelasg) era preoteasa lui Apollo şi avea sanctuare pentru oracole în Nordul Transilvaniei de azi, între Maramureş şi Năsăud, unde sunt Munţii Ţibleş. În Munţii Căliman se află Vârful Sibilei şi Valea Sibila. În apropiere de mănăstirea Cozia este comuna Jiblea (Siblea). Nicolae Densuşianu subliniază că nici una dintre sibile nu a fost originară din ţinuturile greceşti. Misticismul a fost adus grecilor de Apollo, Orfeu, Abaris, toţi hiperboreeni. Cele dintâi sibile au fost aduse la templul şi oracolul din Delphi, întemeiat de păstorii pelasgi hiperboreeni din nordul Istrului de Jos (Pausanias ). “Sibilele nu au pronunţat niciodată oracolele lor în limba greacă. Aceste oracole au fost traduse în greceşte din vechea limbă pelasgă”. Sibylla Erythreea a propus cărţile ei împăratului etrusc al Romei, Traquinius Superbus şi în faţa dispreţului acestuia, ea a ars şase din cele nouă cărţi. Sfătuit de auguri, împăratul a achiziţionat cărţile rămase, la preţul cerut de sibilă. Aceste scrieri proorocitoare erau conforme principiilor tradiţionale pelasge şi au avut o influenţă imensă asupra Romei. În tradiţiile ebraice, Sibylla Erythreea este numită “Regina din Saba” (Cartea Regilor, I.10). Ovidiu, în Fastele, a folosit vechile cărţi religioase, calendarele şi tratatele astronomice ale pontifilor din Roma, acele “Libri Etrusci” de origine hiperboreeană.
Datorită acestor scrieri, s-a ţinut cont de succesiunea vârstelor de aur, argint, bronz şi fier, care au influenţat istoria Romei şi au contribuit la răspândirea religiei lui Apollo. Conforme cu gândirea lui Zamolxis-Saturn, ele au stat la baza gândirii vedice, reformată în India prin brahmanism, “ziua lui Brahma” vorbind de distrugeri ciclice ale omenirii, urmate de renaşteri repetate, cu mult înainte de Heraclit. Distrugerea Troiei a fost prezisă de Sibylla Cassandra şi a fost datorată jurământului strâmb al lui Laomedon, tatăl lui Priam, conform cuvintelor lui Apollo, după care orice păcat sau jurământ strâmb loveşte pe cel vinovat dar şi întreg neamul acestuia. Roma, fiică a Troiei, supusă influenţei cărţilor sibiliene, îşi asumă profeţia lor, întemeiată fiind de Romulus care şi-a ucis fratele în faţa cetăţii. Italia a cunoscut pustiirea lui Hannibal, asediul Capitoliului de către gali (anii 84-83), conjuraţia lui Catilina (anul 63) şi cel de-al treilea rege, Cornelius Lentulus, conducătorul conspiratorilor din Roma. La intervale “ciudat de regulate”, în anul 53, a avut loc înfrângerea lui Crasus, care a felicitat apariţia adevăratului gropar al Romei-Regatul Parţilor. În anul 43, Cicero n-a mai putut salva Republica, victimă a celui de-al doilea război civil. Împlinind profeţia Sibyllei, abia Augustus în anul 17 î.Chr. “Întrecerile seculare”, prezise de noul oracol al Sibyllei. (Th. Zielinski, Sibylla, Editura “Meta”, 1994)
http://www.dacia.org/densusianu2002/Comunicarile_Congresului/Mihaela_Orescu/mihaela_orescu.html
Niko

vineri, 11 iunie 2010

the moment of peace


the moment of peace...

Ce este ILUMINAREA ?

Un cerşetor stătea la marginea unui drum de mai bine de 30 de ani.

Intr-o zi, trecu pe acolo un străin.

„- Te înduri să-mi dai un ban?", murmură mecanic cerşetorul, întinzându-i vechea lui şapcă de baseball.

„- Nu am nimic să-ţi dau", spuse străinul. „Dar pe ce eşti aşezat?", întrebă acesta.

„- Un gunoi", răspunse cerşetorul. „E doar o cutie veche. Stau pe ea de când mă ştiu."

„- Te-ai uitat vreodată înăuntru?", întrebă străinul.

„- Nu", răspunse cerşetorul. „Ce rost are? Nu e nimic în ea."

„- Uită-te înăuntru", insistă străinul.

Cerşetorul reuşi să ridice puţin capacul. Şocat, nevenindu-i să creadă, văzu că toată cutia era plină cu aur.

*******************************

Lucruri despre care Dumnezeu NU întreabă:

Eu sunt străinul care nu are nimic să vă dea şi care vă spune să vă uitaţi înăuntru.

Nu în interiorul unei cutii, ca în parabolă, ci undeva mai aproape: în interiorul dvs.

„- Dar eu nu sunt un cerşetor" — mi se pare că vă aud protestând.

Cei care nu şi-au găsit încă adevărata bogăţie, care este strălucitoarea fericire a Fiinţei şi sentimentul profund şi indestructibil de pace venit odată cu ea, sunt cerşetori, chiar dacă deţin cele mai mari bogăţii materiale. Ei caută în afara lor fărâme de plăcere sau de satisfacţie, de recunoaştere, de siguranţă sau de iubire, deşi au în sine o comoară care conţine nu numai aceste lucruri, ci este infinit mai bogată decât orice le-ar putea oferi lumea.

http://www.povesticutalc.ro/povesti-Ce-este-Iluminarea.html



1. Dumnezeu nu te intreaba ce fel de masina ai condus, dar te intreaba cati oameni ai condus cu ea atunci cand aveau nevoie de un mijloc de transport;

2. Dumnezeu nu te intreaba cati metri patrati are casa ta, dar te intreaba cati oameni au fost bine primiti in casa ta;

3. Dumnezeu nu te intreaba despre hainele la moda pe care le ai in dulap, dar te intreaba pe cati oameni nevoiasi i-au imbracat aceste haine;

4. Dumnezeu nu te intreaba ce pozitie sociala ai avut, dar te intreaba cum te-ai comportat cu ceilalti;

5. Dumnezeu nu te intreaba cate proprietati si bunuri materiale ai avut, dar te intreaba cum ti-au condus acestea viata;

6. Dumnezeu nu te intreaba care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai avut, dar te intreaba ce compromisuri ai facut pentru a-l obtine;

7. Dumnezeu nu te intreaba cat de mult ai muncit peste program la servici, dar te intreaba cat de mult ai "muncit peste program" cu familia si pentru cei dragi;

8. Dumnezeu nu te intreaba cata lume te-a recomandat, dar te intreaba pe cati ai recomandat tu la randul tau;

9. Dumnezeu nu te intreaba ce meserie ai avut, dar te intreaba daca ai schimbat meseria dupa cea mai buna abilitate a ta;

10. Dumnezeu nu te intreaba ce ai facut sa te ajuti, dar te intreaba ce ai facut sa aii ajuti pe ceilalti;

11. Dumnezeu nu te intreaba cati prieteni ai avut, dar te intreaba pentru cati oameni ai fost un adevarat prieten;

12. Dumnezeu nu te intreaba cum ti-ai aparat drepturile, dar te intreaba cum ai aparat drepturile altora;

13. Dumnezeu nu te intreaba ce vecini ai avut, dar te intreaba ce fel de vecin ai fost tu lor;

14. Dumnezeu nu te intreaba ce culoare a avut pielea ta, dar te intreaba ce fel de caracter ai avut;

15. Dumnezeu nu te intreaba de cate ori vorbele tale au spus adevarul, dar te intreaba de cate ori nu.


Niko

luni, 7 iunie 2010

Rămăşagul de la Lacul Dracului

Rămăşagul de la Lacul Dracului

Râul Nera alcătuieşte, de-a lungul a 18 kilometri, unul dintre cele mai sălbatice şi frumoase locuri din ţară, cu peste 400 de peşteri, avene şi cascade.
Parcul National Cheile Nerei - Beusnita ocupa zona sudica a Muntilor Aninei si partea nordica a Muntilor Locvei.
Scopul principal pentru care a fost constituit Parcul este conservarea biodiversităţii, a florei şi faunei, a peisajului, a tradiţiilor locale, încurajarea turismului, educaţie ecologică şi conştientizare publică.

Parcul Naţional Cheile Nerei - Beuşniţa se bucură de o extraordinară bogăţie floristică, un peisaj de o diversitate şi unicitate aparte, precum şi de starea de sălbăticie păstrată datorită accesului dificil în zonă.

Cuprinde o zona carstică pe cursul mijlociu al râului Nera care constituie şi coloana vertebrală a Parcului.

ATRACŢII: Cheile săpate de râul Nera şi afluenţii săi, lacurile carstice (Ochiul Bei şi Lacul Dracului) - Cascade (Beuşniţa, Bigăr, Şuşara) - Peşteri şi avene - Vegetaţia bogată şi variată


LEGENDĂ

Rămăşagul de la Lacul Dracului

Lacul Dracului: 9,3 metri adâncime şi 20 de metri diametru. E cel mai mare lac carstic din ţară. Legenda spune că, odată, dracul a pus rămăşag cu un moşneag care păştea caprele că poate frige un cap de ţap fără ca acesta să rânjească. Jarul puternic a făcut însă ca buzele ţapului să se ridice, lăsând să se vadă doar dinţii rânjiţi. De ciudă, dracul s-a aruncat în lac şi s-a înecat. Localnicii spun că lacul nu are fund, iar culoarea albastruverzuie este dată de trupul diavolului care se luptă în adâncuri. În realitate, ochiul de apă s-a format după ce aluviunile Nerei au închis intrarea unei peşteri, după care bolta acesteia s-a prăbuşit. Lacul este alimentat tot de apa Nerei, prin fisuri carstice.

Cheile Nerei au şi o importanţă turistică deosebită. Ele ne o adevărata lecţie de carstologie, întâlnind pe parcursul lor numeroase fenomene carstice. De la cele mai simple – lapiezuri, până la dolie, izbucuri, ponoare, cascade, poduri naturale şi terminând cu cele mai spectaculoase: avene, peşteri, lacuri carstice. Numai Bazinul Beiului exista peste 26 de pesteri şi avene. În cel al Nerei, numărul acestora se ridică la 56, cu menţiunea imediată ca acestea trebuie protejate.